„Daca mai aud o data ca oamenii se tem de vorbitul in public mai mult decat de moarte, imi dau una-n cap. Sau il pocnesc pe cel care va mai spune asta.”

Am avut gandurile razboinice de mai sus (din fericire nepuse in aplicare pana la ora publicarii articolului de fata :)) dupa ce am auzit pentru a 17.856-a oara aceasta platitudine intr-un discurs motivational despre vorbitul in public. Si m-am hotarat sa scriu un fel de drept la replica adresat tuturor celor care promoveaza aceasta idee, dar mai ales celor care o accepta fara discernamant.

Ca speaker/trainer/etc., atunci cand perpetuezi cu seninatate o informatie din seria „cercetatorii britanici au descoperit ca musca inoata, nu zboara”, un minim de respect pentru meseria ta si pentru auditoriu ar insemna sa verifici in ce masura acea idee este adevarata si care este sursa ei. Astfel, dupa niste sapaturi pe Google sau prin carti, ai putea sa afli ca stereotipul cu „vorbitul in public e mai infricosator decat moartea” s-a intiparit in constiinta colectiva dupa ce, in 1977 (!), a fost tiparita o publicatie intitulata The Book of Lists care, asa cum ii arata si numele, era o colectie de diverse… liste. Printre ele se afla una intitulata „Cele mai mari temeri omenesti” si care arata cam asa:

Problema cu aceasta lista in care vorbitul in public apare, intr-adevar, cu cele mai multe procente, este ca sondajul de opinie respectiv nu s-a facut in mod stiintific, nu a precizat pentru ce categorie demografica este reprezentativ esantionul de respondenti, iar raspunsurile au fost libere, adica nu bifate dintr-o lista existenta si fara restrictii de numar (deci oamenii au avut voie sa mentioneze toate fricile care le-au trecut prin cap intr-o ordine aleatorie). Oricine a lucrat vreodata cu un sondaj de opinie stie cat este de greu sa cuantifici astfel de raspunsuri. Cu toate astea, intrucat concluzia ca oamenii se tem mai mult de vorbitul in public decat de moarte a prins foarte bine ca „stire de senzatie” in presa vremii, ea s-a intiparit cumva in memoria oamenilor si a ajuns sa fie perpetuata automat peste decenii, fara ca multi sa-si puna problema in ce masura ea mai este valabila.

Daca ne gandim numai la anul cand a fost realizat acel sondaj, 1977, ne dam seama cat de mult s-a schimbat contextul, societatea in care traim. De exemplu, un sondaj Gallup din 2005 despre cele mai mari temeri ale tinerilor nu mai include vorbitul in public nici macar in primele 10 si este foarte clar de ce. Avem, din nefericire, atatea lucruri noi de care sa ne temem: razboaiele nucleare, biologice sau psihotronice, incalzirea globala, foametea si pandemiile, criza financiara deosebit de grava din ultimii ani… Vorbitul in public este problema noastra?! Nu cumva nu mai stim sa deosebim ce este cu adevarat grav si periculos si ce nu?

Eu cred ca stim, dar ne place sa fim, oh, atat de dramatici! De multe ori afirmam patetic „As face orice pentru asta!” sau „Mai bine mor decat sa…”. Serios? Ce inseamna cu adevarat „a face orice”? Sa-ti scoti un ochi? Sa te arunci de pe Intercontinental? Daca ai fi pus cu adevarat in situatia de „a face orice” sau „a muri mai bine decat sa…”, ai fi dispus sa te tii de cuvant? Cu alte cuvinte, ai prefera sa fii inghitit de un sarpe boa decat sa iei cuvantul la sedinta saptamanala cu managerii? Daca da, te rog trimite-mi un e-mail, vreau sa te cunosc cat mai am timp!!! 😛

Prin cele de mai sus nu incerc sa neg existenta temerii de a vorbi in public. Aproape toata lumea, inclusiv vedetele internationale adorate de fani, experimenteaza un anume trac la ideea de a se expune in public, care poate varia de la niste simpli fluturasi in stomac pana la blocaj total si palme care transpira incontrolabil. Aceste reactii sunt firesti si reprezinta raspunsul la pericol al „creierului reptilian”, cea mai veche parte din creierul uman, care este responsabil, in esenta, sa ne mentina in viata, dupa sistemul „fight, flight or freeze” („lupta-te, fugi sau ramai nemiscat”).

Cand ne pregatim sa vorbim in fata unui grup de spectatori, chiar daca acestia nu se manifesta amenintator, „creierul de reptila” interpreteaza situatia ca si cum am fi inca oameni primitivi inconjurati de dusmani sau fiare salbatice care incearca sa ne atace – si atunci declanseaza reactii automate de raspuns ale corpului. De exemplu, romanticii fluturasi din stomac reprezinta, de fapt, senzatia data de sangele care paraseste sistemul digestiv si se duce catre maini si picioare, pentru a avea putere sa fugim sau sa ne luptam. Iar palmele ne transpira deoarece astfel am avea mai multa aderenta in cazul cand ar trebui sa ne cataram intr-un copac.

Deci da, frica de vorbit in public exista si este un raspuns visceral al corpului care se crede in pericol. Uneori, ea este si o reactie invatata, aparand ca urmare a unei singure experiente negative pe care am generalizat-o sau ca rezultat al lipsei de incredere in sine, al dorintei absurde de a fi apreciat de toata lumea, al perfectionismului exagerat etc. Dar sa nu confundam cantitatea cu intensitatea! Una este prezenta acestei emotii la in randul multor oameni si alta este ridicarea ei la rangul „mai tare decat moartea si decat orice”. Intreaba un om care sufera de o boala grava sau care are credit la casa pe 30 de ani si e in pericol sa-si piarda jobul daca cea mai mare temere a lui este sa vorbeasca in public si vezi ce-ti raspunde…

Asa ca hai sa punem lucrurile in perspectiva! Daca iti cunosti corpul si reactiile, daca te pregatesti si repeti, si daca aplici eventual cateva tehnici simple de relaxare si respiratie, poti sa tii un speech decent si nimeni nu va arunca in tine cu rosii pentru bulion. Poate n-ai sa fii niciodata Martin Luther King, dar nu ai nevoie sa te ridici la nivelul asta ca sa tii o prezentare si, cel mai probabil, nici cei care te asculta nu se situeaza la acel nivel.

Daca esti vorbitor motivational, nu-ti mai incepe discursurile cu o pseudo-informatie care le induce oamenilor frica in loc sa-i incurajeze, pentru ca s-ar putea sa lasi senzatia ca vrei sa ii manipulezi, sa ii sperii, ca apoi sa le vinzi „antidotul” aflat, bineinteles, in posesia ta. Iar daca esti in public, nu mai lua de buna aceasta afirmatie si incearca sa-i informezi si pe ceilalti despre gradul sau de relevanta. Pana la urma, ideile pe care le accepti si le internalizezi „pe nemestecate”, fara sa le analizezi sau sa le pui sub semnul intrebarii, iti patrund in subconstient si te conduc de acolo in directiile pe care le vor altii, nu cele pe care le vrei tu.