„Aceasta carte contine opinii extrem de personale si povestiri de culise. S-ar putea sa nu-ti placa asta. Unora le place sa vada cum se fac carnatii, altora nu.”
Asa incepe cartea Confesiunile unui vorbitor public, de Scott Berkun, pe care va anunt cu modestie ca am tradus-o pentru Editura Publica si care tocmai a fost „scoasa din cuptor”, atat in format tiparit, cat si e-book.
„De ce as mai citi inca un manual de vorbit in public?”, te-ai putea intreba. Well, in primul rand nu este un manual, ci o colectie utila si amuzanta de sfaturi, sugestii si povestiri provenite din experienta de peste 15 ani a autorului. Scott Berkun a lucrat ca manager de produs pentru Microsoft, iar in prezent este autorul catorva bestseller-uri si „ganditor independent”, cum ii place sa se autodefineasca. Asta deoarece daca spune ca este public speaker, unii oameni se gandesc ca este mare preot intr-un cult religios sau ca locuieste intr-o rulota pe marginea unui rau si predica in pustiu. 🙂
Cateva lucruri pe care le poti invata citind cartea lui Scott Berkun:
- cum sa „prestezi” intr-o sala prost construita, amenajata sau dotata (si de ce candelabrele sunt rele)
- cum sa nu plictisesti oamenii pana la lacrimi si sa le pastrezi atentia treaza
- cum sa iti construiesti un discurs de la zero, pornind din faza de brainstorming si terminand cu structura (pentru ilustrare, Berkun foloseste exemplul unui discurs intitulat Cum sa-ti salvezi viata mancand branza) 🙂
- ce sa faci daca discursul tau e nasol – scuze, chiar asa se intituleaza capitolul (aici intervine testoasa drogata)
- cum sa te descurci cu tehnologia, dictia si organizatorii de conferinte obsedati de control
- cum sa soliciti feedback si ce sa faci cu el
- ce sa faci cand lucrurile merg prost – spectatorii te urasc, ti se strica microfonul sau intri in pana de timp
- cireasa de pe tort: un capitol care reuneste confesiunile mai multor speakeri, traineri, profesori, bloggeri etc. despre lucruri inimaginabil de amuzante care li s-au intamplat in timpul unor discursuri. Crezi ca „mai rau de atat nu se poate”? – dupa ce vei citi capitolul vei afla… ca se poate. 😀
In ansamblu, cartea se citeste mai mult ca un roman decat ca un manual si este genul de lectura din care inveti o gramada de lucruri fara sa ai senzatia ca depui vreun efort pentru asta. Personal, traducerea sa mi s-a parut un proces foarte placut, din care am iesit mai bogata cu multe informatii care m-au ajutat in propria cariera de trainer, nemaipunand la socoteala rasetele si chicotelile pe care mi le-a provocat.
Cartea se poate comanda online aici, inclusiv in format e-book. Puteti si sa-i rasfoiti si cititi gratuit primele pagini.
CONCURS! Daca vrei sa intri in posesia unui exemplar gratuit din Confesiunile unui vorbitor public, lasa-mi mai jos un mesaj prin care sa imi spui, pe scurt, care este lucrul cel mai amuzant, ciudat, inspaimantator etc. care ti s-a intamplat cand a trebuit sa vorbesti in public (vorbit in public = sedinta, prezentare, sustinerea unei disertatii, discurs, sales pitch etc.). Toate raspunsurile trebuie scrise aici, pe blog, nu si in alte medii unde voi promova acest articol. Data limita de participare: joi, 12 iulie. Participantii trebuie sa imi lase o adresa de email valida in campul de comentarii, la care pot fi contactati. Cartea se expediaza cu Posta Romana, numai pe teritoriul Romaniei. Succes!
Later edit 13.07.2012: Castigatoarea concursului este Elena N… si cuvantul ei buclucas. Felicitari, Elena! 🙂
Iulia Nani 
M-am dus sa tin un anumit curs si am constatat ca erau alti oameni, care asteptau un alt curs, pentru care nu eram pregatita. not funny
Oops! Chiar ca.
La prezentarea participantilor unui curs a ajuns si randul meu, cu toate ca mi-am pregatit speech-ul despre mine, am reusit sa spun cateva cuvinte despre mine dupa care m-am inrosit si am inceput sa balbaiesc prezentarea mea.
Catalin, un bun punct de plecare ca sa eviti astfel de situatii este sa iti formulezi si repeti de acasa un „elevator pitch”. 😉
https://iuliabertea.wordpress.com/2012/01/06/the-elevator-pitch-sau-cu-ce-te-ocupi/
Cred ca cel mai amuzant (si putin ciudat) moment a fost cand prezentam o tema serioasa, cu o schema complexa si am observat o tanara din prima banca ce avea un zambet larg in timp ce imi facea semne ca si cum m-ar saluta si trimetea bezele. Am zambit si am trecut mai departe fiindca nimeni nu putea vedea ce facea in afara de mine. Mentionez ca nu sunt barbat si ca ma vedea saptamanal 🙂 Mi-ar placea sa citesc despre experientele altora
Poate asa isi manifesta ea simpatia si incurajarea. 🙂 Dar sunt curioasa, ai incercat sa afli de ce iti facea cu mana?
Am avut in facultate o materie unde exista un termen pe care daca il poceai putin iti iesea un cuvant foarte vulgar, am tocit o multime pentru acel examen si m-am amuzat mult pe seama acelui cuvant, la examen mi-a picat acel subiect si nu a mai fost deloc amuzant pentru ca eu in entuziasmul meu am aruncat ” perla” spre amuzamentul colegilor, stupefactia profesorului si disperarea mea!
Ok, acum sunt convinsa ca toata lumea vrea sa stie care era cuvantul. 😀
La un eveniment trebuia sa spun cateva lucruri din partea organizatorilor, insa invitatii erau toti cu ochii la dansatoarea din buric care urma sa intre in scena (urma sa o sa o invit eu sa iasa cand terminam discursul, insa fata n-a mai avut rabdare). Eu m-am pierdut in toata agitatia momentului si am uitat sa le spun ca si tortul ce urma dupa era un cadou din partea noastra…
Din efectele nocive ale dansului din buric. :))
” cum sa nu plictisesti oamenii pana la lacrimi ” – sper ca in publicatie ai folosit totusi o exprimare romaneasca echivalenta si nu traducerea literala din engleza. Altfel, mult success.
Aceasta nu este o expresie din carte, am folosit-o eu pur si simplu. „Plictisita pana la lacrimi” nu mi se pare ca are nimic gresit. Cautati pe Google „a plictisi pana la lacrimi” si vedeti ca este o expresie foarte folosita. https://www.google.ro/#q=a+plictisi+pana+la+lacrimi&hl=ro&prmd=imvns&psj=1&ei=E939T_G0G87csgbsmKSOBQ&start=0&sa=N&bav=on.2,or.r_gc.r_pw.r_cp.r_qf.,cf.osb&fp=31950d7da1f5c03d&biw=1280&bih=713
Eu sunt de parere ca orice limba evolueaza si adopta expresii din alte limbi, iar atata vreme cat ele sunt traduse corect gramatical, nu inteleg de ce trebuie sa fim rautaciosi sau rigizi in privinta asta. Oricum fenomenul nu poate fi impiedicat.
In facultate a trebuit sa prezint in sala de amfiteatru cum eu si 3 colege am predat o ora de pictura. Colegele mele nu vroiau sa vorbeasca si am inceput eu sa povestesc cum a decurs acea ora. In timp ce povesteam incercam sa ma uit doar la profesoara pentru ca simteam cum mainile si picioarele incep sa-mi tremure, dar ma mai uitam si la restul oamenilor care stateau pe scaune in fata mea. In acel moment m-am inrosit toata, cred ca ieseau aburi (asa simteam) si am inceput sa ma balbai, iar profesoara s-a adresat unei colege… cred ca si-a dat seama ca treceam prin multe „chinuri”:)) La sfarsit m-am amuzat, dar mi-am zis „trebuie sa rezolv cumva aceasta frica de a vorbi in public”
Ana
locciolla@yahoo.com
Ana, si eu am trecut prin aceleasi stari primele dati cand am vorbit in public. Putini sunt scutiti de asta, dar crede-ma ca teama dispare prin practica si repetarea experientei.
In afara concursului care s-a incheiat.. si doar asa.. ca fapt divers :).. urmeaza sa tin o prezentare unui public pe care nu il cunosc si nu stiu nici cati vor fi prezenti. In conditiile in care nu am mai facut asta niciodata!! Daca ma bag intr-un sac, il leg la cap , si vorbesc din el , crezi ca o sa fie ciudat ? Sau poate o punga pe cap o sa fie mai ok ? Sper doar sa nu lesin in sala ..
Draga Vali, admir faptul ca ai puterea sa glumesti pe tema asta, inseamna ca de fapt nu-ti este chiar asa de teama. 😉 Daca-mi permiti un sfat, incearca totusi sa afli informatii despre public (numar de persoane si ceva date demografice – in ce categorii de varsta, profesionala etc. se incadreaza). Sunt convinsa ca organizatorii evenimentului cunosc aceste lucruri, chiar si partial. Aceste informatii iti vor diminua temerile pentru ca vei avea idee cui te adresezi si vei sti eventual sa-ti adaptezi discursul. Mult succes!
Pe vremea când a fost concursul nu știam despre acest blog. Pe Scott îl umăresc pe blogul lui și îmi place pentru că oferă informații cu generozitate. O să-mi iau și eu cartea, cu prima ocazie.