Articolele de branding personal pe care le citesc pe Internet sunt scrise, in general, din perspectiva angajatilor – aratandu-le acestora avantajele de a-si construi o imagine favorabila si indemnandu-i sa actioneze constant pentru ocuparea unui loc fruntas in mintea si inima sefilor, clientilor, recrutorilor etc.

Dar exista si o categorie de articole care prezinta perspectiva angajatorilor. Si, surprinzator sau nu, acestia nu par foarte fericiti cand oamenii lor „se trezesc din amorteala” si incep sa-si constientizeze valoarea, punctele forte si contributia adusa in companie. Articolele de acest gen oscileaza intre o atitudine ostila (de exemplu: cand salariatii incep sa se preocupe de brandul personal e de rau, inseamna ca e criza maxima) si una, as spune, de ingrijorare si teama (cum este, de exemplu, acest articol despre ce sa faci daca angajatul tau este o celebritate online).

Deci, de ce se tem angajatorii de brandul personal al angajatilor?

• Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, un om care isi constientizeaza valoarea va incepe, implicit, si sa-si doreasca ceva mai bun pentru el (o pozitie mai inalta, un salariu mai mare sau macar recunoasterea obiectiva a meritelor). Asta inseamna eforturi de retentie marite, posibilitatea de a-l pierde in fata concurentei, mariri de salariu. Bleah! 😀
• Pentru ca un om care incepe sa invete despre comunicare, persuasiune, negociere, public speaking, neuromarketing si altele este mult mai greu de manipulat. El nu mai poate fi prostit, dus cu zaharelul sau supus tehnicii motivationale cunoscuta sub numele „Daca nu-ti convine, cauta-ti in alta parte”. Pentru ca isi va cauta „in alta parte” si chiar isi va gasi. Si daca nu isi va gasi oportunitatea, o va crea chiar el.
• Pentru ca puterea lui de influenta – in companie si in afara ei – creste, la fel notorietatea si reputatia, ceea ce inseamna ca este foarte posibil sa primeasca oferte de la concurenta sau sa-si deschida propria afacere si astfel compania sa piarda tot know-how-ul lui. Of, de trei ori bleah!

Desigur, sunt si cazuri cand brandingul personal depaseste limitele bunului-simt, iar angajatul abuzeaza sau se foloseste in mod imoral de cunostintele, instrumentele si tehnicile de care dispune. De exemplu:

• Scrie pe blog sau pe twitter, facebook etc. informatii mai mult sau mai putin confidentiale despre companie.
• Se foloseste de pozitia sa in companie pentru a obtine avantaje personale nemeritate sau saboteaza compania (de exemplu, pleaca la concurenta cu baza de date de clienti).
• Afecteaza brandul companiei prin comportamentul sau (de exemplu, compania poate declara ca „pune clientul pe primul loc”, dar receptionista raspunde morocanos la telefon, soferul trateste coletul in fata firmei si pleaca sau agentul de vanzari promite ca revine cu o oferta si apoi dispare in neant).
• Confunda brandingul personal cu un comportament agresiv, de „diva” sau de tip „totul mi se cuvine”.

In consecinta, cred ca atat angajatul, cat si angajatorul, ar trebui sa-si verifice atitudinea fata de acest subiect si, la nevoie, sa-si ajusteze comportamentul.

Un angajat preocupat de dezvoltarea sa personala este un asset pentru companie, nu o amenintare, din multe motive:

• Faptul ca are multe contacte pe LinkedIn sau ca povesteste pe blog despre proiectele pe care le-a implementat (fara a dezvalui, bineinteles, detalii sensibile) este, implicit, o sursa de promovare a companiei in care lucreaza si poate contribui la intarirea brandului de angajator al companiei.
• De asemenea, faptul ca isi stie punctele forte si ca este interesat sa invete sa comunice mai bine, in scris si oral, il poate ajuta enorm in castigarea clientilor, in negocierea cu acestia in favoarea companiei si in retentia lor pe termen lung.
• Anumite companii sunt efectiv trase in sus de brandul personal puternic al fondatorilor sau persoanelor din conducere posesoare de charisma si abilitati superioare de comunicare si prezentare. Orice director general sau manager ar trebui sa se intrebe in ce masura brandul sau personal si abilitatile si cunostintele aferente il pot propulsa, pe el si compania, in sfere mai inalte. 🙂
• Nu in ultimul rand, mai ales in consultanta si vanzari B2B, potentialul client intra in contact mai intai cu brandul personal al consultantului sau al agentului, si abia apoi cu cel al companiei. O prima intalnire in care agentul a facut o impresie proasta sau a lasat senzatia ca nu este serios sau bine pregatit poate insemna ca persoana de decizie nu va dori sa colaboreze cu compania pe care acesta o reprezinta si va alege sa colaboreze cu un agent „mai simpatic” sau „mai profi”. Fie ca ne convine sau nu, comunicarea nu se face de la companie la companie, ci de la om la om.

Pe de alta parte, si angajatul trebuie sa inteleaga ca:

• Brandul personal NU este despre lauda de sine agresiva, „fitze”, vedetism sau imagine glamour construita pe un interior gaunos.
• Inainte de a pretinde drepturile aferente unui brand personal puternic, trebuie sa se achite impecabil de obligatiile sale si sa se asigure ca actiunile si conduita sa sunt ireprosabile, iar meritele sale sunt reale.
• Brandul personal inseamna, in primul rand, consecventa. Consecventa in rezultate, consecventa in comportament, consecventa in comunicare. Daca oamenii nu percep ca te ridici in mod constant la inaltimea asteptarilor pe care le-ai creat si ca nu-ti respecti promisiunile, inseamna ca ai un brand personal… imaginar.

Acestea fiind zise, fie ca esti angajat sau angajator, te invit sa adopti o atitudine echilibrata fata de notiunea de „brand personal” si sa incerci sa vezi cum poate acesta sa reprezinte un punct forte pentru ambele parti implicate. Autopromovarea agresiva nu ii place nimanui; dar nici sabotarea sau tratarea ca pe o amenintare a unui angajat foarte bine pregatit si cu o personalitate puternica nu este o solutie castigatoare.

Tu ce parere ai? Te-ai regasit in postura de a-ti „deranja” angajatorul cu brandul tau personal? Sau, daca esti angajator, te-ai simtit vreodata deranjat de brandul personal al unui angajat? Si cum ai procedat in acest caz?