Cu ceva timp in urma, am participat la un training intensiv alaturi de 10 cursanti. Timp de 6 zile am stat impreuna intr-o sala de training intre 8 si 10 ore pe zi si am invatat din greu. Mai rau ca la serviciu, zau asa! 

La sfarsit, trainerul ne-a propus un exercitiu simpatic: ne-a lipit pe spate, cu scotch, cate o coala de carton si ne-a cerut tuturor sa le scriem colegilor ce credem despre ei, cateva cuvinte de caracterizare. Colile fiind pe spate iar caracterizarile nesemnate, nu stiam cine ce a scris si toti ne-am simtit liberi sa fim (relativ) sinceri.

Pe coala mea, toata lumea a scris, cu mici variatiuni, aceleasi cuvinte: calma, echilibrata, sigura pe ea, profesionista. Cel mai mult mi-a placut propozitia “Ma aduci cu picioarele pe pamant”.

Acum, haideti sa facem un exercitiu de imaginatie: cum credeti ca le-am transmis eu colegilor mei ideea ca sunt calma si echilibrata? Pai, sa vedem ce variante as fi avut:

• Puteam sa vin imbracata intr-o roba alba si cu un betisor parfumat in mana sau sa port un costum portocaliu de calugar buddhist.
• Puteam sa am la mine o portavoce in care sa rostesc periodic: “Atentie! Sunt calma si relaxata!”.
• Puteam sa ma asez in pozitia lotus si sa meditez in fiecare pauza.
• Puteam sa le dau un link catre blogul meu plin cu articole despre tehnici de relaxare.
• …Completeaza tu ce altceva as fi putut sa fac pentru a induce aceasta imagine.

Intrebarea este: ar fi contat aceste semne exterioare (imbracamintea, autopromovarea, blogul) daca eu, in interactiunea stransa cu colegii mei din cele 6 zile, m-as fi enervat deseori, as fi injurat, as fi intrat in panica cand ceva nu mi-ar fi iesit bine, as fi aruncat cu caietul si pixul pe jos, m-as fi foit incontinuu pe scaun sau m-as fi balbait cand aveam ceva de prezentat?

Raspunsul este, cred (sper!), la mintea cocosului: in afara de cazul cand traiesti exclusiv in casa, in fata calculatorului, si nu ai de-a face cu nicio fiinta omeneasca, ceea ce esti cu adevarat iese la iveala, se proiecteaza cumva din interiorul tau, indiferent de ceea ce declari ca esti.  Acesta este brandul tau personal: perceptia pe care o au oamenii despre tine, impresia cu care raman dupa ce interactioneaza cu tine, emotiile pe care li le provoci si conceptele cu care te asociaza in mintea lor atunci cand se gandesc la tine.

Functia ta, hainele tale, ceea ce scrii pe blog sau Facebook sau prezinti intr-un discurs nu conteaza mai mult de 25% din brandul tau personal. Este deja un lucru arhicunoscut ca peste trei sferturi din comunicarea noastra este non-verbala, adica mesajul nostru este receptat preponderent prin intermediul tonalitatii noastre, a posturii corpului, a gesturilor si mimicii fetei, de care suntem inconstienti in mare parte. Daca nu crezi asta, roaga un prieten sa te filmeze in timp ce tii un discurs de 5 minute si uita-te apoi la film, unde vei constata ca tii umarul stang mai sus, batai dintr-un picior, dai din maini ca apucatul si ai cel putin 3 ticuri verbale. Yep, mi s-a intamplat si mie.

Vestea buna este ca ticurile verbale sau de gestica se pot corecta. Vestea proasta este ca, daca esti fals in interior, daca ceea ce promiti prin brandul tau nu “livrezi”, ca sa folosesc un termen de marketing, sau livrezi doar cand sunt intrunite conditii perfecte, atunci imi pare foarte rau pentru tine, dar nu ai un brand. E ca si cum ai avea pantofi de sport Adibas sau Mike. Sorry. Vorba aceea, suntem plini de dragoste si de zen, pasarelele ciripesc si mieii zburda, doar pana ne aduce ospatarul friptura arsa, moment cand ne transformam in Ivan cel Groaznic.

Concluzia? Daca vrei sa-ti construiesti un brand personal solid, veritabil, jobul tau zilnic este sa micsorezi, prin multa munca interioara, distanta dintre ce crezi tu ca esti si ce vad ceilalti ca esti, pana cand cele doua se suprapun. Asta e, nu poti sa te prefaci ca ai un brand!

imagine de aici